5 scuze ale hoților de texte și 5 sfaturi despre cum să nu furi munca altuia pe internet

Ce facem noi, ca cetățeni cinstiți, când găsim pe stradă un portofel cu o sumă de bani în el? – Dacă ne ajută Dumnezeu să găsim un portofel cu bani … cu o sumă de bani … pe stradă … mergem undeva și-i numărăm, ca să vedem cât ne-a adus norocul … – Nu e bine! Tu, ăla slăbuțul? – Dacă noi găsim pe stradă un portofel cu bani, ne uităm să vedem dacă este pe aproape cel care l-a pierdut – ca să nu ne vadă când îl luăm! Dacă nu e, îl luăm și fugim! – Nu e bine! Altcineva?

Brigada Diverse, film comunist din anii 70

Pe internet se aplică exact aceleași reguli ca în viața reală. Termeni precum proprietatea și însușirea proprietății altuia au exact același înțeles pe internet ca și pe stradă. Nu mă voi referi la piraterie, a făcut-o Dorin Lazăr pe înțelesul oricărui om cu un minim de bun simț, eu voi vorbi despre texte, mai ales textele de pe bloguri.

Nu este nevoie de licențe creative commons, declarații de copyright și alte aiureli, treaba e simplă conform unor cercetări făcute de Maestrul Eftimie în decursul a două decenii de activitate scriitoricească: dacă nu ai scris (sau nu ai plătit) un anume text se cheamă că textul respectiv nu este al tău. Un corolar la Concluzia Eftimie este că dacă textul nu este al tău, atunci textul aparține altcuiva.

Pentru anumiți oameni textele sunt ca portofelele – scot bani din ele ca să plătească pentru chestii conform piramidei lui Maslow: mâncare, haine, locuință, impozite, asigurări de sănătate, RCA, țigări, alcool, cărți etc. Din acest motiv furtul unui text echivalează cu furtul portofelului. Acum să vedem cum se desfășoară furtul.

Oamenii care publică texte pe internet fac asta de obicei pe blogul personal sau pe platformele unor angajatori. În spatele textului se ascund multe costuri: curent electric, cafea (sau Cola), țigări, uzura laptopului, timpul, găzduirea serverului etc. Chiar dacă autorul scrie ”din plăcere” tot îl costă bani plăcerea asta. (Paranteză: toți oamenii care scriu speră să scoată bani din activitatea asta, chiar dacă unii nu recunosc, dar asta este altă poveste.) Alt om vede textul, îi place, îl copiază și îl publică pe pagina lui personală. Și asta este furt, hoție, ciordeală – pe scurt, însușirea proprietății altuia. Și oamenii care fac asta au o mulțime de scuze la îndemână. Să le vedem pe cele mai des întâlnite.

Scuzele hoților de texte

l-am găsit pe internet – Exact ca în Brigada Diverse: am găsit un portofel pe stradă și fugim după colț să vedem câți bani sunt în el. Doar că nici pe stradă nu ”găsești” chestii. Poți de exemplu să ”găsești” pe stradă o mașină cu cheile în contact, dar dacă te sui în ea și pornești din loc se cheamă că ai furat-o. Nu se ”găsesc” chestii ”pe internet”. Chestiile sunt pe niște pagini web, care se află în proprietatea unor oameni. Formularea corectă este ”am găsit pe pagina X textul/ poza Y, realizate de omul Z”. Când pronunți așa deja furtul începe să se insinueze, din cauza asta este preferată expresia neutră ”l-am găsit pe internet”, parcă atârnă pe nicăiri treaba și nu pare că ai luat ceva ce nu îți aparține.

l-am primit pe e-mail – Asta e o chestie care seamănă cu instrucțiunile ventilate printre corupți: să le spună procurorilor și judecătorilor că ”nu își amintesc”. Șmecherie maximă: nu recunoaște fapta, dar nici nu o neagă – omul nu își amintește. Ține o săptămână – două, până pun procurorii dovezile în ordine, moment în care doar multe certificate beton care să îți ateste amnezia te mai pot scăpa. Așa și cu explicația ”l-am primit pe mail” – de la cine? prietenul Vasile? păi și prietenul Vasile scrie texte amuzante sau analize politico-economice? aaa, prietenul Vasile e șofer de taxi? Mde… nu se potrivește… Există și varianta: am primit textul pe e-mail de la un om pe care nu-l cunosc și mi-a plăcut textul și l-am publicat pe pagina mea de web. A venit un om la mine pe stradă și mi-a dat un lănțișor de aur, după care a dispărut în negura vremurilor.

am preluat dăcât un fragment – Da, echivalent cu: am găsit un portofel cu bani pe stradă și am luat doar o parte din bani. Cam 90% din suma de bani din portofel, dar eu nu am luat toți banii, deci se cheamă puțin că nu am furat.

am dat link – Asta e cea mai tare. Găsești portofelul cu bani și numărul de telefon al proprietarului, pe care îl suni să-i spui că ai dat un chef monstru din banii lui. Sau îi dai o dedicație muzicală la radio. Dacă textul a fost preluat integral linkul de la sfârșit nu folosește nimănui – pentru că de ce ar mai urma cineva linkul după ce a citit ce-l interesa?!?

am contribuit la răspândirea ideilor tale – Revenind la comparația cu portofelul: banii sunt pentru a fi cheltuiți, nu înțeleg de ce te superi că am cheltuit banii tăi în interesul meu?!? Nu am nevoie să-mi răspândești tu ideile, de-asta mi-am făcut blog, să-mi răspândesc ideile. Dacă vreau să-mi răspândesc ideile prin pagina ta și să obțin un link de la tine îți voi face o ofertă pentru un guest-post. Sau îmi poți face tu o ofertă să-mi cumperi textul care ți-a plăcut și niște texte viitoare, să-mi bagi niște bani în portofel. Ori îmi spui că ți-ar place să scriu un text pentru pagina ta în schimbul unui link, că ai PR 12 și îmi face bine la SEO.

(P.S. Exemplu de preluare cu șmecherie, poșetă tăiată cu lama în autobuz, extracție nedureroasă de portofel: 95% din textul original preluat sub pretextul revista presei, cu link și autor. Așa se face treaba. Am adăugat ulterior imaginea pentru că băieții de la ÎLD insistă că așa se face presa online, că așa este frumos și corect. Doar au dat link și au menționat autorul! Din păcate nu au plătit pentru text, deci nu este al lor – și nu au avut acordul proprietarului de drept, nici pe cel al autorului. Ei invocă abuziv conceptul de ”fair use” fără să aibă habar ce înseamnă și mai spun că ”au promovat”. Colecția completă.)

ciordeala-in-linie-dreapta

Cum să nu fii un hoț ordinar pe internet

Mai există o variantă perversă care mă cam irită: solicitarea acordului. Îți cer acordul să preiau textele tale, deci suntem OK. Păi nu prea suntem foarte OK, să-ți explic de ce: ai o pagină pe care nu știi ce să scrii, nu știi de ce ții pagina aia, dar îți place și ai nevoie de conținut. Gratis. Și atunci apare șmecheria asta cu ”cerut acordul pentru publicare”. Refuzul este întâmpinat cu dezamăgire: dar credeam că suntem prieteni… ”Acordul” nu este OK: nu mă ajută cu mai nimic, dar îți rezolvă ție problema cu pagina pe care nu ai conținut.

Deci: ce facem noi, ca cetățeni cinstiți, când găsim pe internet un text care ne place/ ne enervează maxim? În primul rând ne uităm să vedem cine este autorul/ proprietarul textului și încercăm să evităm șmecherelile penibile de mai sus. Ce putem face cu un text care ne place/ enervează:

1. Dăm share pe Facebook cu un scurt comentariu în care spunem ce ne-a plăcut/ nu ne-a plăcut.

2. Scriem o recenzie pe propriul blog în care îl lăudăm/ îl desființăm pe autorul textului găsit pe internet.

3. Facem o revista presei în care adunăm titlurile mai multor articole cu link la care putem pune scurte citate.

4. Scriem un articol propriu în care ne este de folos o idee/ argumentație dintr-un text găsit pe internet: prezentăm pe scurt ideea/ argumentația menționând autorul, cu link, așa este frumos și elegant.

5. Dacă chiar nu ne putem abține, atunci preluăm maxim 500 de semne cu link – deși pagină făcută din preluări de genul acesta nu va fi niciodată una de succes. Dar fiecare face ce-l duce capul câtă vreme nu deranjează pe alții.

Nu e chiar complicat, nu-i așa? Să reținem: dacă dăm link fără să furăm textul cu totul (sau 90% din el) nu există nici un risc ca cititorii să fugă toți de pe pagina noastră și să nu mai revină niciodată.

(Vasile a scris un text mai haios pe exact aceeași temă.)

text pe net
Sursa foto

14 comentarii

    1. Cu vice.com tocmai ce se conturează o colaborare, textul preluat este un fel de început.

  1. Bine punctat subiectul. Eu citeam despre cum se „se copiază” de la alții fără nicio jenă, preocupare de a menționa autorul. M-am lovit exact de problemă anul trecut. Sunt nouă în domeniul blogging-ului și mă-ntorsesem din I infotrip. Fusese organizat pentru prezeentarea posibilităților turistice din Mehedinți. A 2-a zi după ce am revenit în București, mi-am publicat articolul despre vizită și experiență. Între timp mai intrasem și pe blogurile celor mai renumiți dintre participanți, să văd cum prezentaseră evenimentul. Nu scrisese nimeni nimic. Eu neștiind cum stau lucrurile, credeam că imediat trebuie să scriem….. în fine …… nu contează. Mi-am publicat articolul pe blog și pe grupul de facebook ce fusese creat ca să ținem legătura unii cu alții. Peste câteva zile au început să apară și alte articole. Am citit articolul unei colege care chiar îmi lăsase o părere pozitivă. Nu dau nume, dar e destul de cunoscută într-o anume nișă de blogging. Am rămas tablou: pur și simplu înșiruise ideile din articolul meu, bine-nțeles lipseau doar exprimările artistice! Era evident că făcuse un rezumat a ce scrisesem eu….. am vrut să îi scriu, dar mi s-a părut un gest mahalagesc. Între timp mi-am schimbat părerea și iau atitudine de câte ori mă citesc despre așa ceva.
    Și cred că toată lumea trebuie să ia atitudine pentru simplul fapt că e o formă de furt!
    Personal sunt dezamăgită de porniri chiar pasagere ale unor bloggeri, unii chiar renumiți, care „preiau” idei și le prezintă ca personale. Măcar ai bunul simț și spune că n-a fost ideea ta sau te-a inspirat cineva…. așa mi se pare fair.

  2. Este şi nu este bine ales exemplul cu portofelul.
    Este pentru că ai ridicat ceva de jos ce nu-ţi aparţine – portofelul – şi nu este dacă te-ai dus cu el la poliţie, ţi-ai declinat identitatea şi responsabilitatea că tu l-ai găsit ridicîndu-l să nu încapă pe mîna unuia necinstit care să-i golească conţinutul şi l-ai predat cu proces verbal.

    Şi acum cu lansarea pe internet a unui sait, (eu nu zic „site” fiindcă limba noastră este fonetică şi m-a ferit Dumnezeu de snobism), eu unul îl consider ca pe un text de carte.
    Dacă eu culeg parţial sau aproape integral din acest text ceva pe care îl găsesc valoros şi mi-l însuşesc, mi-l aproprii, introducîndu-l în lucrarea mea, fără să indic de unde l-am luat şi cui aparţine textul sau ideea, obţinînd în urma acestei acţiuni avantaje materiale sau chiar de prestigiu, SIGUR CĂ E FURT, dar dacă îl pun între ghilimele într-o lucrare ce-mi aparţine, indicînd de unde am luat textul indicînd şi autorul căruia aparţine acest text, eu consider că NU ESTE FURT. Căci hoţia este numai atunci cînd însuşirea unui obiect sau idee se face în anonimat, fără ştirea proprietarului care interzice expres, printr-un patent utilizarea liberă a acelui text sau idei. Altfel cînd dorim să preluăm o idee un fragment dintr-o lucrare ar trebui să umblăm hai-hui prin lume să obţinem acceptul autorului.

    Ori, atîta timp cît cineva publică (lansează în public o informaţie, o lucrare) o face pentru a o aduce la cunoştinţă publicului, nu aiurea, ca să se afle în treabă, adică acea lucrare să folosească publicului. Eu aşa înţeleg o publicaţie. Dacă cineva copiază dintr-o lucrare un fragment sau pagini întregi PREZENTÎNDU-LE CA FIIND ALE LUI, atunci sigur e furt, pentru că îl face pe cititorul propriului text să creadă că chiar lui îi aparţine textul respectiv, iar republicarea acelui text în numele lui îi aduce avantaje clare.
    Furtul, după mine, este numai atunci cînd ai preluat un obiect pierdut sau lăsat spre folosul publicului (de ex. o găleată de la o fîntînă, o floare sădită în parc pentru înfrumuseţarea peisajului), fără consimţămîntul proprietarului, acţiune care îţi aduce un beneficiu personal sau perturbează o funcţie destinată publicului.

    Lansarea în public a unei cărţi, publicaţii etc, o consider deja că nu mai aparţine ca informaţie autorului, iar folosirea ei este liberă de către oricine care, chiar dacă o preia ca sursă de inspitaţie şi o citează ca aparţinînd ideatic altcuiva, (autorului) ori dacă nu e protejată printr-un patent, nu poate fi considerată un furt. În rest, s-avem iertare…

    1. Să presupunem că public o carte. Și o altă editură o copiază și o scoate la vânzare, atribuindu-mi paternitatea volumului, fără să ceară acordul, fără să plătească drepturi de autor. Este furt sau nu este furt?

    2. Editurile au prin statutul lor legal obligaţia de a publica sau republica cărţi sau tipărituri numai cu acordul autorului sau a moştenitorilor de titlu dacă aceştia mai sunt în viaţă, sau dacă s-a prescris termenul de protecţie a dreptului de autor. Altfel e furt.

  3. Cam egoist si… chiar rautacios…

    Nu degeaba te-ai asociat cu Argetoianu, aceleasi impresii mi-a lasat dupa ce i-am citit unele lucrari, fara pretentii la continut, pur subiectiv, despre autor, ca om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *