Ce simți când vezi un copil mort?

Când am văzut primul film necenzurat cu o decapitare m-am stăpânit cu greu să nu vomit pe tastatură, dar ceva suc gastric tot mi-a ajuns în gură. Era prin 2003-2004, nu vreau să-mi amintesc exact, internetul era plin cu filmulețe de acest gen difuzate cu dărnicie de teroriști.

Mă gândeam atunci la faptul că suntem o generație afectată de civilizație, că nu mai suntem în stare să privim cum moare un om ucis cu cuțitul fără să ne vărsăm mațele. Apoi mi-am amintit de căpitanul Andreas Hegyes din Brașov care își nota în jurnalul personal pe la 1600 emoțiile de la prima execuție publică unde a participat în calitate de comandant al gărzii. Un oștean de acum 400 de ani, crescut pentru meseria asta (tatăl brașoveanului a făcut parte din garda personală a împăratului Rudolf al II-lea) era neliniștit că trebuia să vadă decapitarea unui om.

Chestiunea ține de obișnuință. La al doilea filmuleț cu decapitare doar mi-a crescut puțin pulsul. La al treilea mă uitam după detalii. Cum ziceau teroriștii: americanii mureau ca niște porci. Depășisem pragul sensibilității, imaginile nu mă mai afectau.

Mi-a venit din nou să vomit când am văzut copii sfârtecați de bombe și gloanțe în atentatul de la Beslan din Rusia. Vă amintiți de școala ocupată de niște teroriști care pe hârtie figurau ca fiind încarcerați în închisori aflat la sute de kilometri distanță de locul atentatului? Am văzut imaginile necenzurate cu copii morți acolo și iar a trebuit să-mi înghit voma ca să nu scape pe tastatură.

Acum sunt imun și la imaginile cu copii morți. Nu mă înțelegeți greșit, aș vrea să urlu de furie și simt că trebuie să fac ceva, orice – doar că nu îmi vine să vomit. Și chestia asta îmi lipsește, aș vrea să vomit, imaginea să aibă un efect fizic asupra mea, să nu am simțurile tocite în așa hal.

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *