Nebunia inexistentă a lui Avram Iancu

Împotriva lui Avram Iancu continuă campania de propagandă neagră care încearcă acreditarea ideii că ar fi murit nebun. Ca în orice campanie de propagandă nu contează documentele și mărturiile directe, contează acoperirea spațiului cu teza care trebuie promovată. Așa că se repetă la nesfârșit: Avram Iancu a murit nebun.

Nimeni nu caută sursa inițială, traseul în timp și spațiu al zvonului – se ajunge la nivelul la care toată lumea ”știe” că Avram Iancu a înnebunit și asta pare să fie de ajuns. Apoi apar interpretările ”românești”: bietul Avram Iancu, a murit nebun din cauza românilor care l-au trădat, așa suntem noi românii, trădători, nu ne merităm liderii…

Teza nebuniei

În 1872 presa austro-ungară anunța moartea lui Avram Iancu într-un articol care a apărut din ziar în ziar având un conținut aproape identic: „La începutul anului 1850 s-a tulburat la minte și de atunci rătăcea, fiind dedat băuturii prin părțile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide și atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întuneca capacitatea de gândire și atunci când i se punea vre-o întrebare despre trecutul său obișnuia să zică: «Aerul din case era stricat și atunci am venit eu ca o furtună pentru a-l curăți»”. Alte relatări din presa austro-ungară susțineau că Avram Iancu a fost silit să ducă o viață de mizerie, cerșind prin satele din munți ca lăutar orb.

Într-adevăr, după încheierea revoluției de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a rătăcit din sat în sat prin Munții Apuseni. Însă aici trebuie luat în considerare faptul că Avram Iancu a fost arestat în anul 1852 fără nici un motiv, legat și bătut de un funcționar austriac – după ce ani de zile s-a luptat pe căi legale ca să fie respectate drepturile românilor transilvăneni. Lipsa de încredere a lui Iancu în autoritățile habsburgice este cât se poate de explicabilă, iar furia lui față de austrieci în urma sacrificiilor făcute în numele împăratului de la Viena trebuie să fi crescut exponențial. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului său Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar în timpul unor tratative de pace, pentru a fi spânzurat fără să aibă parte de judecată. Astfel că fraze de genul „Desigur că fiind cuprins de schimbarea frecventă a localității, înclinație nu rară la bolnavii mintali, a vagabondat în regiunea muntoasă natală” apărute în presa maghiară nu trebuie pur și simplu luate ca atare – mai degrabă pare probabil că Iancu a încercat să nu le stea la îndemână unor austrieci cuprinși de exces de zel.

Testamentul lui Avram Iancu

La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariștii austro-ungari susțineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu își scria cu propria mână testamentul: „Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă să prefac în nimic. Nu sciu câte dile mai voi ave, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară și hotărțt dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunei pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi, tare credțnd că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile națiunei mele. Câmpeni, 20 dec. 850”. Cu un scris de mână sigur, clar și concis în exprimare, este puțin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O altă scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanșare a unei afecțiuni mintale a lui Avram Iancu vine să infirme în continuare teza nebuniei. În 1867 tovarășul său de luptă Ilie Măcelariu îl chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu îi răspundea astfel: „Frate Ilie, Am primit scrisorile tale din 5 și din 25 februarie și dacă încă nu ți-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni și colegi de școală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenție au vrut să știe dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreție, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experiența tristă că în timpurile de acum omul nu mai știe cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper și ce cred? Îți răspund că timpul speranțelor mele a trecut și că credința mea este aceea a șarpelui, care i s-a dat de la natură de a-și apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aș vrea să-mi apăr viața nenorocită; nu pentru aceasta viața mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 și 1849 pentru națiunea mea iubită și credința pentru împărat, ci înțeleg prin aceasta națiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăți și pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinței mele adevărate aș duce-o într-un pericol și mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos și nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt și pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat și prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867”. Rândurile de mai sus dezvăluie faptul că Avram Iancu se gândea în continuare la o ridicare armată a românilor – însă se temea că va produce mai mult rău decât bine.

Un om bogat

Alte relatări contemporane vin să contrazică teza sărăciei și mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Măcelariu povestește astfel episodul întâlnirii dintre Avram Iancu și oficialii austrieci: „În anul 1852 când Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal și prin Heidte de a îndupleca pe Iancu să primească un post la Viena cu 2.000 de florini sau în Sibiu cu 1.600 de florini. I s-a oferit și o subvenție lunară de 800-1.000 de florini. Toate le-a refuzat, având numai singura dorință de a fi lăsat acasă. La insistențele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat în prezența mea: Guvernul să facă la Câmpeni o universitate românească și în Vidra de Sus o baie cu aburi! Întrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a răspuns: „niciuna”. Am fost nevoit a-l contrazice și a afirmat că mie îmi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Mediaș cu 200 florini, la care el a răspuns: tatăl său le va plăti desigur. Cu această ocazie Heidte i-a dat lui Iancu în mână 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele „Primește-i și plătește”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Mediaș, Lobonțiu, a făcut revendicarea că Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Bărnuțiu și Boier ceea ce Iancu a recunoscut și astfel i-am achitat lui Lobonțiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lăsat la moartea lui suma de 1.700 de florini – nici vorbă să fi fost un cerșetor care umbla din sat în sat.

Nebunie inexistentă

Alte relatări, culese în anii de după moartea lui Avram Iancu vin să ateste faptul că acesta era cât se poate de sănătos din punct de vedere mental.

Pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunți țărănești, la familia Sida din crângul Higiești, care își aducea ginere în casă pe feciorul popii Onu Indrieș din Dobrot. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune că Iancu a petrecut frumos la nunta și că nu-i adevărat că ar fi fost nebun: ”S-o fost smintit el puțin de năcăjit că împăratu i-o făgăduit un colț de țară și l-o mințit când s’o gătat bătaia. De aceea i-o trimis răspuns, că un bolând nu stă de vorba cu un mincinos. Și-am auzit, că de altă oară când l-o chemat împăratu să se împace cu el, Iancu o pus șeaua p’o vacă și așa o vrut să meargă călări în calea împăratului, tot în batjocoră, dar nu l-or lăsat a lui.”

Dascălul Alexandru Popescu din Hălmăgel și-l amintea pe Avram Iancu astfel: ” Într-o seară de toamnă, a putut fi prin anii 1865-66, picase iară Iancu la noi în sat. Când am văzut că ține spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat și eu într-acolo. Îndată ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei să aducă vinars, pită și clisă. Și ne-am omenit toată noaptea. Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluție. A spus numai atâta, că «vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani»„.

Vaca neagră a lui Avram Iancu a fătat mai repede.

Avram_Iancu

0 comentarii

  1. ,,Nu ne meritam liderii”? Care lideri?
    Cei care ii avem acum?
    Ei nu ne merita pe Noi.
    Pe unii din noi.
    Iar apoi…..istoria a fost scrisa tot de oameni..

  2. Starea de sanatate a erolui national, Avram Iancu, e prezentata deformat. Situatia e la fel cu cea a poetului M. Eminescu. Scopul a fost discreditarea valorilor nationale romanesti de catre imperialistii austro-ungari!

  3. de aici reiese ca niciodata rominii nu au stiut sa sustina adevaratii conducatori care au luptat cu adevarat pentru binele lor si a tarii rominesti.

  4. Din pacate, dupa ani de „compilare” am ajuns la concluzia trista ca ne meritam liderii. Atunci când eram viteji aveam un Iancu, un Stefan, un Decebal, atunci când eram lasi aveam fanarioti.

    Trebuie sa fii masochist ca sa devii lider la români în vremuri tulburi. Toti liderii recenti „de calitate” au sfârsit prost.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *