Războiul bătrânilor, un SF care își ratează ipoteza de lucru

La recomandarea Maestrului Eftimie am citit ”Războiul bătrânilor”, de John Scalzi, doar ca să fiu extrem de dezamăgit de scăderea calității SF-ului în ziua de azi. Pentru că această carte ratează fundamentul ideii de science-fiction.

Eu înțeleg literatura SF folositoare așa: se ia o ipoteză din prezent și i se urmăresc posibilele evoluții în viitor în funcție de un anumit set de modificări tehnologice (care în prezent nu sunt accesibile). Scenarii de viitor: ce se întâmplă dacă și cum ne va influența acest dacă.

În cazul ”Războiului bătrânilor” ipoteza este așa: pensionarii de peste 75 de ani se înrolează într-o armată galactică și pleacă să se lupte cu extratereștrii prădători. Și m-am excitat puțin când am auzit ipoteza, pare o chestie din care poți stoarce o poveste tare: ce relevanță are experiența de viață, cum pot fi folosiți bătrânii într-o meserie care le aparține tinerilor, respectiv războiul. De la bun început am mirosit un ”Jocul lui Ender” pe invers, dar am zis treacă de la mine.

După ce am citit cartea însă – vorba lui Eftimie, durează o sâmbătă – mi-am dat seama că este exagerată comparația cu ”Jocul lui Ender”. I-am făcut o nedreptate lui Orson Scott Card să-l compar cu John Scalzi. În ”Jocul lui Ender” ipoteza este că sunt luați copii până în 10-12 ani, transformați în războinici și trimiși să ucidă extratereștrii. Iar cartea ne desfășoară ipoteza pe toate planurile, etică și morală, aspecte practice, motivații etc. Când citești ”Jocul lui Ender” îți amintești de ”Împăratul muștelor”, de principiile antrenamentelor spartane care îi obligau pe copii să ucidă hiloți pentru a deveni războinici, simți nevoia să revezi Full Metal Jacket al lui Kubrick. Mai pe scurt ipoteza ”copilul-războinic” este exploatată la maxim, descoperirile tehnologice prezumate devin secundare în economia generală a cărții. Filmul a ratat chestia asta, transformarea unui copil în ucigaș, dar aici sunt de vină scenaristul și regizorul, fermecați de posibilitățile CGI au uitat esența poveștii.

Ei bine, John Scalzi este un fel de Sven Hassel. Adică pornește de la o ipoteză excelentă și o ratează total. Pur și simplu ipoteza de lucru nu există în cartea lui: despre personaje ni se spune că au 75 de ani și că se transformă în soldați – însă nimic din toată cartea nu scoate la iveală avantajele unui soldat de 75 de ani. Și când zic nimic, chiar nimic vreau să zic, adică personajele lui Scalzi sunt inerte din punctul de vedere al vârstei, puteau foarte bine să aibă 16, 28 sau 43 de ani. Și avem o carte de militărie clasică: emoțiile recrutului, dificultățile antrenamentului și urâciunea războiului plus o poveste de dragoste. Și gata. Sven Hassel, nici măcar Jaroslav Hasek sau Erich Maria Remarque. Repet: ipoteza de lucru a acestui SF este doar enunțată, nu se lucrează nici o secundă asupra ei – și este o mare irosire, pentru că ipoteza este bună, se putea scoate ceva din ea. Dar vorba Maestrului Eftimie, merge de o sâmbătă după-masă, un fel de Infanterie stelară ratată.

Sursa foto.
Sursa foto.

6 comentarii

  1. Mie mi s-a parut ca aceasta carte e plina de idei bune, dar care nu sunt dezvoltate in nici un fel, in schimb abunda un dialog insipid inspirat din filmele cu razboi americane. Practic am tot sperat ca la un moment dat omul o sa se prinda a a scos o chestie insteata si o sa faca ceva frumos din ea la un moment dat, dar aparent n-a fost in stare.
    Aud totusi ca a doua carte e ceva mai buna…

  2. Parerea mea este ca, de ceva vreme încoace, cartile de SF au câteva linii directoare si un leitmotiv comun.
    Una dintre liniile directoare se observa si în muzica – putinatatea de idei. Odata ce autorul a descoperit o idee (sau s-a inspirat de prin benzile desenate ale deceniilor 3-4-5-6, astazi uitate, din fericire pentru ei), hopa se croseteaza o actiune, pe cât posibil violenta (vezi leitmotivuriel, mai jos) si tac pac la tipgrafie. Deh, omul e obligat de contract sa scrie o carte la 1-2 ani.
    O alta directie de baza este furnizarea unui pachet complet. Astfel, autorul îsi concepe cartea în asa fel încât sa fie transformata fara prea mult efort într-un scenariu de film – deseori cartea devine un film. Un exemplu stralucit sunt cartile lui Dan Brown.
    Ca leitmotiv pot fi enumerate, de exemplu – violenta. Trebuie sa fie cu razboi (la fel cum filmele de razboi trebuie sa fie violente sa prezinte sute de mii de soldati omorându-se într-o veselie de tip Rambo).
    Si mai exista si alte leitmotive – de exemplu sângele. Dupa o pauza de aproape 100 de ani, marcata prin exceptii ce o confirma, cartile si filmele despre vampiri inunda ecranul si librariile.
    Eroii supraumani bat recordul la încasari (Harry Potter e inclus). Reteta functioneaza bine-mersi înca din anii 30.
    Mitologia clasica, greco-romana, este macelarita la greu, încât filmele odata criticate tip Hercule contra Zorro par lectii de istorie.

    Si nu trebuie uitat ca o parte a acestor succese este datorata cititorilor, respectiv privitorilor actuali. La ce lipsa de alfabetizare domneste în lume, nu numai în România, ar fi pacat pentru autori sa scrie opere pentru cititori inteligenti – ca nu ar prea avea cui vinde 🙂

  3. O carte SF care contine intr-adevar multe idei despre viitor este: Trilogia Zorii Noptii de Peter F. Hamilton ( pentru cei ce vor si pot s-o citeasca in original: The Night’s Dawn Trilogy ( The Reality Dysfunction, The Neutronium Alchemist, The Naked God )). Autorul a mai adaugat inca 2 trilogii care au o baza comuna cu prima, urmarind dezvoltarea omenirii pe zeci de mii de ani (Commonwealth Saga si Void Trilogy), problema e ca trebuie citite cu creionul in mana din cauza bogatiei de personaje.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *