Ungurul care mi-a furat poezia în tren

Prin 1988 am avut o profesoară de română care ne povestea despre Basarabia, Bucovina de Nord și Cadrilater. Tot pe atunci mi-a făcut cadou o poezie această profesoară: a scris câteva versuri pe o coală de hârtie și mi-a spus că asta e poezia mea.

Devreme nu-i, dar nici târziu

Pentru un țărm de vis.

Vom regăsi doar o speranță, atâta vreau.

Și împreună să purtăm soarele cuvântului primordial al lumii.

Prea multe nu știu să spun despre versurile acestea, dar am umblat ani de zile cu foaia asta de hârtie în portofel. Din când în când o scoteam să văd cum se diluează pasta proastă a pixului de fabricație comunistă, cum se împrăștia pe toată coala de hârtie și literele abia mai puteau fi citite.

În urmă cu vreo 10 ani am adormit în tren, eram singur în compartiment cu un ungur care se suise la Brașov și am uitat să-mi mut portofelul din haină în pantaloni. Fatalitate, când m-am trezit ungurul coborâse și dispăruse și portofelul cu tot cu poezie. Chiar mi-a părut rău după foaia aia îngălbenită și plină de pete albăstrii.

Poezie
Sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *